Al doilea nod

Pe când părinții mei erau tineri, aveau o gașcă de prieteni. Cu care se tot întâlneau. Și noi cu ei și împreună cu copiii lor. În general se vizitau unii pe alții, fără nicio regulă anume. Cumva fiecăruia îi venea rândul să fie gazdă, apoi musafir. 

Stăteau relativ aproape și cum orașul este destul de mic, ajungeau unii la alții într-o clipită. Dintr-o dată apartamentul gazdei se umplea de zarvă, râsete și multe perechi de încălțări lăsate la cuier. De care de fiecare dată ne împiedicam noi, copiii.

În sufragerie întotdeauna plutea un fum de țigară atât de gros, că îl puteai tăia cu cuțitul. Mi-aduc aminte că râdeau foarte mult. Un crescendo care se sfârșea în hohote, din care cu greu se puteau opri. Erau atât de tineri și frumoși! Bine, acum gândesc asta, pe vremea aia nu erau decât (niște) părinți.

Cât de amuzanți erau, cum ne cuplau pe noi copiii, unii cu ceilalți. Cum se mai încuscreau! Rupeau și înodau legăturile de rudenie, după cum le era dispoziția. Și fără să ne ceară nouă părerea. Era încă un moment în care se puneau pe râs. Mai ales când vedeau fețele noastre, când îi surpindeam făcând planuri.

În weekenduri mergeam la munte. Nu stăteam mult, pe atunci sâmbăta era zi lucratoare. Cu program scurt. Când veneau de la serviciu, încărcam în mașină bagajele și porneam la drum. Câteodată aveam impresia că ne cărăm toată casa, atât de multe lucruri se strângeau. Pături, uneori perne, tuciuri, oale. Mergeam în special la cabane forestiere, fără confortul pensiunilor de azi.

Frigidere nu erau, băutura și mâncarea o țineau în pârâul rece ca gheața. Nu se strica centrala niciodată, pentru nu exista și aveam lemne la îndemână și discreție. Curentul nu se oprea, pentru că oricum nu aveam și luminam cabana cu lămpi de gaz sau lanterne. Mai greu era cu toaleta, dar se pare că a fost cea mai mică problemă, din moment ce nu mă răscolește nicio emoție negativă când îmi aduc aminte de zilele acelea. Ba dimpotrivă!

Stelele nu erau în cazare, erau pe cer. Și străluceau atât de tare!

După ce părinții au împlinit o anumită vârstă, legăturile s-au mai slăbit. Ne-am întâlnit din ce în ce mai rar. Poate că a fost situația materială a fiecăruia de atunci, au evoluat diferit, poate că fiecare își vedea de propria familie, nu știu. Tăvălungul trece diferit pentru fiecare în parte.

Aflau vești unii despre alții, se mai sunau de sărbători, ba chiar se mai întâlneau din când în când. Știau că sunt acolo.

Ieri însă, primul din gașca lor a plecat din lumea asta. Nu credeam că mă va răscoli atât. Nu îl mai văzusem de cel puțin douăzeci și cinci de ani. Erau prietenii părinților mei, nu ai mei. 

Îi țin minte strungăreața. Și părul alb, încă de când era tânăr. Și fața aceea luminoasă, care avea un zâmbet permanent întipărit. Nu știu când s-a născut, știu când a murit. Nu l-am cunoscut cu adevărat, însă odată cu el, s-a spart prima căramidă dintr-un zid. Începe să se prăbușească o cetate, care chiar dacă era părăsită, o știam acolo, năpădită de verde și amintiri.

Și nu pot să nu mă gândesc: oare cum te simți când realizezi că sfârșitul este din ce în ce mai aproape? Oare alegi să faci mai mult din ce nu ai apucat? Oare te resemnezi și aștepți? Oare te grăbești să ai câte o încheiere pentru fiecare capitol neterminat?

Îmi amintesc că vorbeam cu o colegă despre o metaforă a vieții. Presupunînd că speranța de viață este de 80 ani, ai la dispoziție o bucată de sfoară, cu patru noduri. Eu am trecut deja de al doilea. Atât de repede!

Și realizez din nou cât de scurtă este viața. Este o clipă, nimic mai mult.

Drum lin către stele, nenea P.