Oglinzi

 

Mereu dau în mine. Că mă consum pe lucruri care nu au importanță, când ar trebui să îmi păstrez energia pentru lucrurile cu adevărat importante. Importante pentru mine, nu pentru cei din jur sau pentru ceea ce cred că este potrivit pentru societatea în care bâjbâim.

Și mă gândesc la ce s-a întâmplat sau la ce se poate întâmpla, la cum vreau să trăiesc și cum nu. Însă totul trece prin fața mea sub forma unor pete de culoare. Nu reușesc nici măcar să le deslușesc forma. Și sunt din nou furată de carusel sau de curent și mă arunc în stânga și în dreapta, în sus și jos.

Dacă m-aș privi din interior, nu știu sigur cum mi-aș vedea trupul. Acum îl percep precum pereții unei clădiri după incendiu. Reci, dezolanți, plini de fum și funingine, negreală prăfuită. Aș sufla să ridic toată cenușa, să o arunc prin gură. Ar ieși printr-un furnal. Rotocoale, rotocoale.

Trec de la un gând la altul. Încerc apoi să îmi țin mintea ocupată, o distrag de la funingine și negru de fum. Nu reușesc. Îmi trec degetele pe tastatură, sperând șă îmi păstrez concentrarea câteva minute. Și iar lovesc în mine, inspirația mea s-a scurs. Un fir subțire, pe care îl credeam precum un lac, acum a secat. Sau poate este doar anotimpul secetos, în curând vor veni și ploile.

Îmi spunea un bun prieten «Reflexia ta este în oamenii din jurul tău. Cu ochii în tine, la tine, la ceea ce privești și te înconjoară. Nu înceta să te uiți în oglindă, să-ți amintesti tot timpul de tine… Ea îți va arăta Iubirea de sine. Viața se întâmplă. Cu ajutorul unei oglinzi vei înțelege cum trece timpul. Pentru că nu timpul se scurge, ci viața. Uită-te în oglindă și descoperă-te.»

Azi, în momentul acesta, simt să acopăr toate oglinzile. Fiecare cu câte un șal, sau fiecare întoarsă cu fața la perete.

Îmi amintesc de obiceiul de a acoperi oglinzile din casă atunci când moare cineva. Nu am știut niciodată de ce și nici nu am fost curioasă. Am privit și acest obicei fără să-mi pun vreo întrebare, așa cum am preluat atât de multe credințe. Apoi am citit că obiceiul acesta ar împiedica persoana care a trecut în neființă să își vadă propria reflexie și să rămână captivă în această lume. Este un obicei întâlnit în special la țară, în rândul oamenilor cu frica lui Dumnezeu.

Sunt tare curioasă cum apar aceste credințe și cum se transmit din generație în generație. Din unele însă putem extrage doar primele cuvinte și apoi răstălmăci pe înțelesul nostru. Le putem rumega sau sculpta până se încadrează perfect în pătrățică.

Pentru că nu pot să nu mă întreb cum de nu suntem capabili să vedem propriile noastre oglinzi? Sunt chiar în fața noastră, dar totuși atât de departe. Poate pentru că suntem morți pe dinăuntru.