Prima mea secundă

 

Tata visează. Mama e practică. Tata compune întâmplările. Mama doar le relatează. Amândoi au fost ingineri. 

Tata e înalt, dar nu foarte înalt, mama e scundă, dar nu foarte scundă.

Mama spală frigiderul, dă cu aspiratorul, spală geamuri, face mâncare. Dimineața îmi lasă cafeaua pe masa de la bucătărie. Se gândește la mine. Să-mi fie totul bine, ușor, lin. Mama mă ține în brațe (atunci când o las) și se gândește în fiecare secundă la mine. Are în ea acel sacrificiu de sine pe care eu nu știu dacă voi fi capabilă să îl îmbrățișez cu atâta grație. Mama e grațioasă în felul în care se raportează la binele nostru. Poate e mai puțin bine să renunți atât de mult la tine.

Tata e visător și nostalgic. Încă mai mânuiește cuvintele, însă a îngropat penița de artist. Tata visa mult cu ochii deschiși, acum visează foarte puțin sau doar atunci când doarme.

Acum aproape zece ani, a făcut o înțelegere cu el în primul rând, și cu mine în al doilea. În fiecare săptămână, sâmbăta la ora 11.30, mă sună. 

-        Dacă vrei să mă înjuri sau să îmi închizi telefonul, bine, te sun următoarea săptămână, poate ești în toane mai bune, mi-a spus atunci când s-a hotărât să facă asta.

Aproape a avut precizia unui ceas elvețian. Și uite așa s-a scurs mai mult de un deceniu. Când a făcut acest pariu, eram în 2011. În unele săptămâni vorbim câteva secunde, în altele zeci de minute.

Îmi este greu să mi-i imaginez pe mama și pe tata înainte de era mea. Îmi este greu să mi-i imaginez și separat. Pe când au fost copii, adolescenți, tineri. Când nu știau încă unul de celălalt, când visau la ce visau. Când erau tineri și îndrăzneți, frumoși și optimiști, separat unul de celălalt.

Mă uit la fotografii și sunt fascinată de ei. De tinerețea lor. De bucuria din ochii lor, din zâmbet, din frunte, obraji, buze, păr, întregul corp.

Buzele cărnoase ale tatălui, încerc să mi le imaginez de un roșu proaspăt atunci când mă uit la fotografiile alb-negru. Părul lung, ochii sclipitori. Persoanele ce apar în fotografii alături de el și zâmbetul lui atunci când îi cer detalii despre ele.

Ochii negri ai mamei (sunt căprui, însă în fotografiile alb-negru sunt tăciune), buzele frumos conturate, buclele ei, care te duc cu gândul la valurile mării sau la un portativ stilizat. Bronzul ei când stătea zile în șir la mare. Mi-a povestit că cea mai lungă perioadă a fost de două luni. Șaizeci de zile de vară, de vacanță, pe care le-a petrecut ascultând valurile și mirosind marea. Trebuie să fi fost o perioadă tare fericită din viața ei!

Mama cu părul blond spic, alb în fotografiile alb-negru, pe când avea vreo șase ani. Eu nu mai țin minte exact cum aveam părul la șase ani. A, ba da. Tot castron.

Tata cu părul periuță, înainte de încorporare. Tata în costum de pașă înainte de un bal mascat. Mama, crăiasă a zăpezii, la o serbare de la școală.

Mama și tata, fiecare la câte o petrecere sau chermeză cum le place să o numească. Când mă uit la fotografii, prind viață, încep să danseze, să poarte conversații, să râdă. Zumzetul din fundal are în fiecare sunet bucuria vieții. Ce noroc pe mine că ei că au putut fura câte o secundă din viața lor, să o imortalizeze pentru mai târziu!

Încerc să fur povești de la ei.  Chiar dacă am revăzut fotografiile vechi, de zeci, sute de ori, tot nu pot să îi pictez în tabloul lor.  Ei sunt ai mei, nu sunt separați unul de celălalt sau ei împreună, separați de mine și fratele meu. 

Așa mi-am pictat eu tabloul de siguranță. 

Și nu pot să nu mă gândesc că e greșit să nu îi conturez și fără noi sau unul fără celălalt. 

Așa că acum încerc să le sorb poveștile lor de când erau mici, de când erau tineri, de când nu se întâlniseră, de când eu și fratele meu nu existam. Capitolele din primul și al doilea lor volum. 

Unele mi le-au mai povestit, însă abia acum îi ascult cu adevărat.