Ploaie în decembrie

 

Măresc pasul în ploaia care cade din ce în ce mai alert. Îmi arunc ochii într-o băltoacă și zăresc o frunză de un roșu aprins.  Oare cum se simte acolo, singură, plouată? Și totuși atât de strălucitoare în marea de gri și negru!

Îmi pare că șuvoiul de apă de pe stradă transformă frunza în sânge. Care se scurge într-un fir subțire și sinuos. Îmi aduc aminte de puloverele pe care le deșiram dacă le împletisem greșit sau nu mi se păreau perfecte. Firul de ața avea bucle mici, aproape perfecte. Cât capătul unui ac de siguranță. La fel tremura și firul de sânge/frunză. Meandre în miniatură. Furnicile s-ar îneca acolo. 

Un autobuz trece în viteză pe lângă trotuar. Apa adunată pe margini pare un val uriaș aruncat peste trecători. Tsunami. Natura ne pedepsește uneori. Luam totul de-a gata.

Alt autobuz trece pe stradă cu o viteză mai mică decât primul. Aruncă un val. Doar că nu este niciun surfer să alunece pe placă. Țărmul/trotuarul este pustiu. Luminat de felinarele difuze și topit de apa care cade.

Ploaia mă biciuiește peste față. Părul este deja ud la vârfuri. Sau chiar mai mult, de-o palmă. Cât a apucat să iasă din glugă. S-a ondulat și el. Când eram mică aveam părul scurt. Tuns castron. Acum n-ar fi fost udă decât geaca, m-am gândit.

Îmi amintesc de mine când eram mică și voiam să îmi aranjez părul cu gel. Nu aveam (nici gel, nici păr prea mult), dar voiam. Am amestecat într-un pahar apă și zahăr și mi-am umezit bretonul în soluția lipicioasă. M-am admirat în oglindă. Îmi plăcea cum se așezase. Nu știam că peste câteva zeci de minute avea să arate ca un păr plin de mătreață sau vată de zahăr. Gândurile îmi stăteau toate lipite într-un ghem. Nu m-am mai dat cu gel, dar gândurile tot ca un ghem mai stau câteodată.

Îmi aud respirația și bătăile inimii în glugă. Amândouă sunt sacadate și întrerupte de pleoscăitul din bălți. Renunț să îmi pun căștile, mai bine ascult zgomotul străzii. Al ploii.

Cu toate astea, Bacovia este departe. Astăzi m-am plimbat cu Manuel Vilas. Zâmbesc.