Origini

 

Întoarsă la origini. În prima parte a anului. Acolo timpul parcă a înghețat. Drumul asfaltat, însă cu aceleași gropi, nu te lasă să mergi decât cu viteza a doua, altfel mașina hurducăie din toate încheieturile.

Poarta și gardul cu ulucile roase de vânt și caniculă, timp și amintiri, păreau că s-au înclinat puțin în dreapta, atât cât să trag cu ochiul în curte ori să îmi vadă mai bine lacrimile.

Casa nu mai este așa cum o știam, arată diferit. A îngropat o parte din amintirile mele în rândul de tencuială și vopsea. 

Geamul mic din laterala casei era înlocuit de termopan. Când aveam câțiva anișori, mamaie îmi lega o broboadă neagă ce îmi încadra fața mică, ochii scântei și nasul cât un nasture.

-        Tablou de Grigorescu, îmi zice mama, așa erai.

Tabla ruginită de odinioară era înlocuită de una nouă, care atrăgea razele soarelui neobișnuit de arzător pentru luna ianuarie.

Doi câini legați cu lanț, au făcut câteva rotocoale în jurul cuștii, apoi parcă au înțeles că suntem de-ai casei și s-au așezat comod pe pământ, cu ochii curioși spre noi.

Lacul este plin de stuf trecut și veștejit. Nu mai are nimic din scânteierea de odinioară, când razele soarelui mângâiau suprafața apei, iar peștii săreau necontenit. Le aruncam cocoloașe de pâine și ne minunam de fiecare dată când unul mai mare își arcuia spinarea afară din apă și luneca elegant înspre adânc. Sau poate voia să ne avertizeze că este casa lor și să ne certe că i-am invadat. 

Malurile mâloase îmi trezeau același tremur de frica. Dura ceva până ajungeam cu picioarele la apă și până mă obișnuiam cu mâlul care mi se strecura printre degete. La fel ca o cocă lipicioasă. Parcă simt și acum mirosul de turbă.

Copacii fără frunze lăsau să se vadă în zare biserica înaltă, văruită în alb. Pur. Imaculat. Turla semeață atingea cerul senin, liantul cu esența.

În fața porții, izlazul mi s-a arătat împodobit de o turmă de oi. Câinii de stână, cu jujeul la gât, mergeau agale și ne adulmecau. 

Cu un jujeu la gât, câinele de stână poate să meargă agale, dar în momentul în care vrea să grăbească pasul ori să sară, jujeul se loveşte de labele din fata și îl împiedică. Poate ar trebui sa ne punem și noi jujeu în dreptul inimii. Atunci când ar galopa de frică, ar fi nevoită să se liniștească și să bată la pas.

L-am găsit  acolo și pe verișorul meu preferat din copilărie. Nu ne mai întâlniserăm de aproape două decenii. Atât de mult îmi doream să ne revedem! Atâta liniște și bucurie am simțit când ne-am îmbrățișat. Un munte de om, cu brațe vânjoase și umeri lați și ochii verzi.

Încet-încet ne aminteam de toate năzdrăvăniile pe care orice copil le făcea. Cum plecau băieții la vânătoare în păduricea din zare, la cules de ciuperci sau zmeură. Când se întorceau acasă, după ce lipseau câteva ore bune, mamaie îi  aștepta cu cele mai subțiri nuiele. Pe care le încingea pe spatele sau picioarele lor. Le ascundea în spate, cât să îi lase să se apropie mai mult de ea:

• Fir-ați-ai răului! era maximul de cuvinte urâte pe care le rostea. 

Câteodată mă convingeau și pe mine să merg cu ei, știau că mamaie se înmoaie în fața mea.

Ne adunam apoi lângă soba de sub polată și prăjeam ceapă. O tăiam în patru și despărțeam fiecare foiță în parte. Cât de bine mergea lângă pâinea de țară și ciupercile cu sare de pe plită!

Cum alergam caprele și le călăream, eram cei mai pricepuți îmblânzitori de animale. Cum adunau băieții resturi de la ele și încercau să ne convingă pe noi, fetele că sunt bomboane de ciocolată. Cum alinia Dan broaște pe câte o ulucă, mândru că le prinsese și țintuise în șir indian.

- Îți aduci aminte, Dana, când era să te îneci în gârlă? Ai plutit câțiva metri și te-am scos uite, de acolo. De păr te-am prins ca să te scot din apă? 

Nu-mi aminteam. Mă uitam însă la unchiul meu. Cât de tânăr era atunci. Înalt și semeț! Timid să nu deranjeze pe nimeni. Parcă având prea mult bun simț. Buzele cărnoase îi erau încadrate atât de bine, ochii căprui păstraseră aceeași blândețe de odinioară. M-a strâns în brațe cât de tare a putut, parcă a retrăit momentul de atunci, fericit că mă regăsise.

-Te iubesc. Când mai vii pe la Pitești, trage și pe la mine puțin, să îți pun și eu ceva de prin grădină. 

Ochii îi erau umeziți. Lacrimile își găseau calea printre cearcăne. Cât de mult am simțit îmbrățișarea cum m-a învăluit, ca un clopot de sticlă. I-am șters lacrimile și am mutat clopotul meu de sticlă împrejurul lui.

Nu știu de ce am rămas blocată acolo. Ca pe un portativ, mă mut de la o notă la alta. Și încă sunt prinsă în vraja muzicii de la țară. Mă liniștește.