Zbor

Străzile pietruite ale orașului ridicau aburi după ploaia care căzuse în ultima oră. Printre bucățile de piatră cubică, firicele mici de apă păreau că sunt țesute de păianjeni invizibili. Sau poate că semănau cu niște fire de lână dezlipite dintr-un fuior. Când am ridicat ochii spre cer, am privit norii.

Fuioare uriașe.

Am trecut printr-un gang și ne îndreptam spre Piața Sfatului. Iubesc Brașovul. Cu toată istoria lui și patina de vechi care se împletește cu prezentul.

Cu jardiniere colorate, de mușcate sau alte flori, cu felinarele palide, timide parcă să nu lumineze prea puternic și să nu strice din frumusețea lor simplă.

Cu Turnul Alb și Biserica Neagră ce se înalță semeață spre cer, liantul cu spiritualitatea.

Cu străzile înguste și terasele animate de o gramadă de turiști, care mai de care mai luminos și mai frumos.

Cu magazinele tradiționale, unde meșteșugarii au plantat și o sămânță din sufletul și dăruirea lor.

425 zile într-un cufăr, îi aud vocea lui Vlad, aparent fără nicio legătură cu momentul respectiv. Eva îmi traduce și îmi spune că arcada gangului seamănă cu marginile unui cufăr. Iar Vlad și-a imaginat că ne-a luat 425 de zile să ieșim din cufăr.

Mai târziu am făcut un calcul simplu și am realizat că în urmă cu 425 de zile am avut parte de un eveniment care mi-a schimbat viața la 180 de grade. Sau mai mult, am descoperit că cercul meu are alte dimensiuni. Atunci credeam că viața mea a luat sfârșit, însă am realizat că zilele de după au fost o bogăție. Am reușit să le dezgrop semnificația acum, după mult timp.

Venisem în Brașov pentru a zbura cu parapanta. Cu toate că vremea nu părea prietenoasă, a doua zi de dimineață la ora 09.00 eram programați pentru zbor. Mă tot frământam și în mintea mea se derulau tot felul de dialoguri:

-        Of, o să plouă și am venit degeaba

-        Chiar dacă plouă, asta e, măcar vedem Brașovul

Mă gândesc că eram tare expresivă și amuzantă din afară, pentru că o aud pe Eva:

-        Mami, nu o să plouă, mâine o să fie soare, vei vedea. Iar dacă plouă, o să plâng mâine dimineață, nu de pe acum.

Și n-a plouat. A fost soare și am putut zbura. Mulțumesc, Eva.

Primii care au decolat au fost copiii. Chiotele lor se pierdeau în văzduh. Pentru câteva secunde am apucat să le văd picioarele cum se mișcau de bucurie. Apoi s-au pierdut în zare.

Momentul decolării a pompat în mine tone de adrenalină. Știam cum este, am mai zburat o dată, însă bucuria a fost la fel de mare.

Acolo, sus, casele păreau de jucărie. Cărămiziul acoperișurilor contrasta cu verdele încă al pădurii. Dealurile dimprejur aduceau cu spinarea unui animal preistoric, așezat să hiberneze. Umbrele puneau în scenă un spectacol de dans. Irlandez, m-am gândit, că se mișcau cu așa o rapiditate!

De sus, orașul semăna cu un motiv popular țesut pe o cămașă gigantică de in. Vântul trecea prin noi. Priveam în jos, iar parapantele colorate semănau cu niște păsări. Unele erau colorate precum papagalii, altele de un roșu aprins, altele galbene. Dansau. Se învârteau. Dansatori de flamenco.

Libertate. Zbor. Bucurie.

 Râsul copiilor și lumina din ochii lor.

-        Mamiii, mai vreeeemm.