Pânza de păianjen

 

După ce am închis laptopul, am pornit pe jos, rătăcind fără o țintă.  Din când în când mă opream în fața unei clădiri și călătoream în timp, încercând să-mi imaginez existența ei în primii ani, când totul era nou și sclipitor. Cât de frumoase sunt începuturile! 

La un moment dat am trecut prin dreptul unui gang, mergând încet, un pas înaintea celuilalt. Câteva mese mici, fiecare cu câte două – trei scaune, și-au făcut apariția, precum vapoarele care taie ceața. Exact în acel moment, paralel cu mine, am zărit cu coada ochiului o pisică. Neagră. Același ritm. Agale. Fără nicio grabă. Părea legată cu un fir invizibil de mine. Am avut senzația ciudată că mă privesc în oglindă. Mai că mi-a zâmbit.

Fiecare dintre noi am fost pisică neagră pentru cineva, gândesc.

Cerul este de un gri șters. Acoperit de nori neuniformi, care s-au contopit, dar care încă au vizibile marginile dantelate.

-        Vor să-și păstreze unicitatea, zâmbesc.

Nu sunt pregătiți să se scuture și să arunce stropi de ploaie peste oameni. Nu încă. 

M-am așezat la terasă. Masă mică, de lemn. Cu un singur picior din fier. Peste, stă așezată cu grijă o față de masă albă, imaculată. Scaunul din fier forjat este acoperit cu o pernă roșie.  Destul de pufoasă pentru a nu simți grătarul scaunului. În fața mesei, un felinar. Încă nu este aprins, lumina amurgului se contopește cu respirația oamenilor. Muzica în surdină nu prea se potrivește cu piatra cubică de pe jos și atmosfera de vremuri de demult. În depărtare se aude un acordeon. Probabil un domn nostalgic, încercând să recreeze note din Micul Paris. Apare în dreptul terasei și începe să cânte romanțe. Altădată m-as fi simțit agasată de el. Acum doar zâmbesc.

Este loc sub cer pentru toată lumea.

Îmi pot auzi gândurile. Aproape că am senzația că sunt într-un city-break, și îmi dau seama că sunt, chiar și în București. Nu este nevoie să fii plecat pentru a te simți ca în vacanță.

Știu ca am nevoie de multe plase de siguranță să nu mai simt nodul în gât. Tot caut fire de mătase. Mai atrag din când în când și câte un păianjen, să fiu sigură că împletește cea mai rezistentă plasă. Realizez apoi că îmi pot construi singură pânza, pentru a simți vibrațiile venite din afară. Și care nu reprezintă neapărat un pericol.

Încerc să scap de impulsul de a controla totul. Câteodată îmi reușește, altădată simt că rămân fără aer când realizez că lucrurile scapă de sub control. Controlul meu. 

La masa alăturată sta un cuplu, cu vârsta de aproximativ un secol împreună. Fețele le sunt luminate de ecranul albastru al telefonului. Fiecare absorbit în lumea lui. Nu par deranjați de asta. Și mă întreb cum e mai bine. 

Fiecare știe pentru el, ce lecție vrea să învețe, îmi răspund în următoarea secundă. 

Norii s-au risipit. Apar stelele.