Fabrica de amintiri

Mă tot întreb care sunt fricile mele. Unele moștenite din copilărie, altele țesute pe parcursul zilelor, lunilor și anilor. Au devenit parte din mine, pe nesimțite.  Pe unele le conștientizez, am început deja să lucrez la controlul lor, altele apar și dispar din și în neant, neapucând să pun degetul pe ele.

Poate că frica de abandon este cea mai veche. A mustit în mine mult timp, a crescut la fel ca aluatul de cozonac. Am împletit-o cu altele și a rămas prinsă de tava de zi cu zi. Arsă, lipită de fundul tăvii (chiar dacă am așternut hârtie de copt) și care schimbă gustul prăjiturilor, oricât de mult zahăr vanilat aș presăra.

Alta este frica de eșec. Îmi imaginez eșecul în toate formele și gusturile posibile. Încerc să nu mai proiectez, bazându-mă pe legea atracției. Uneori îmi iese, alteori nu. Și asta se învață, mă încurajez.

După ce am devenit mamă și  m-am mai dezmeticit cu instrucțiunile de folosire a lor, mi-am setat că eu sunt fabrica de creat amintiri a copiilor mei. Până la un punct al vieții lor, bineînțeles.

Îmi doresc tare mult să fie cât mai multe amintiri, cât mai diferite și cât mai colorate. Unele cu gust de turtă dulce, altele pufoase ca vata pe băț.

Unele precum bomboanele cip, altele ca acadelele în spirală, care lasă urme colorate pe limbă și buze, câteodată și pe nas. Și care ne provoacă hohote de râs când ne uitam unii la alții.

Altele ca săptămâna aceasta, prima dată când au văzut licuricii. Începuse să se însereze, erau cu skateboard-urile, iar eu în spatele lor, aproape alergând să țin pasul cu ei și totuși încercând să adulmec seara și umbrele frunzelor. Ne-am oprit aproape în același moment, fascinați cu punctele de lumină care desenau spirale efemere.

Dantele în noapte.

Se apropiau si depărtau de noi, ca într-un dans de ei știut. Păreau că își dau seama de bucuria și uimirea noastră și se mai întorceau să ne încânte privirea. Amintirea a fost a lor și a mea, deopotrivă:

-Mami, n-am mai văzut licurici până acum... a urmat o îmbrățișare luminoasă precum un licurici.

Tot atunci, în timpul zilei, am fost la Vila Florica. Ne-am plimbat pe aleile unde în urmă cu aproape o sută de ani își creau amintiri cei din familia Brătianu. Am vizitat și capela, iar măicuța care ne-a fost ghid, i-a dat cheile Evei și i-a spus cu o voce caldă:

-Haide, deschide tu ușa, să știi că învârți chei vechi de o sută de ani. De două ori, la dreapta.

Nu știu cât de emoționată a fost fiica-mea, însă eu am simțit un val de căldură și lacrimi gâtuite. 

Uneori mai avem parte și de câte un ecler expirat sau zahăr prea ars. Dar dacă avem suficientă măiestrie și un strop de optimism, le putem transforma în cremă de ciocolată și vanilie.