Naftalină și timp scurs

 

Când eram mică, îmi doream să fi fost băiat. Așa mi se părea mie, că e mai ușor. Consideram viața unui băiat infinit mai simplă, comparativ cu a unei fete.

Acum că am crescut (din toate punctele de vedere), realizez că această credință a fost pur și simplu suma prejudecăților transmise și perpetuate de societate (și de familie, că doar e celula de bază). Chiar dacă suntem în secolul 21, încă ne luptăm. Mai lasă și tu de la tine, așa face femeia! Eh, e bărbat, tot acasă se întoarce! El aduce banii, tu vezi-ți de casă! Și câte și mai câte!

Cel mai ușor, însă, este să fii om. Orice sex sau înălțime sau greutate ai avea. Iar să mai fii și om frumos, asta da realizare!

Îmi dau seama că sunt norocoasă să mă nasc în această perioadă. Avem la dispoziție infinit de multe posibilități. Nu-ți ajunge o viață de om să profiți de toate. Nu-ți ajunge o viață de om să citești toate cărțile sau să acumulezi toate informațiile. Poți să te clădești frumos, să te sculptezi cum vrei. Important este ca atunci când te apropii de linia de final, să fii mândru că ai facut parte din contemporaneitate, atât ca spectator, cât și ca actor.

În trecut, multe femei au fost nedreptățite pentru simplul fapt că s-au născut femei,

De curând am descoperit modele demne de urmat. Sarmiza Bilcescu, prima femeie din lume, doctor în Drept. Sau Cecilia Cuțescu Storck, prima femeie profesor la o universitate de arte din Europa. Sau toate femeile din familia Brătianu. Fascinante! Le-am întâlnit în momentele de solitudine și descoperire atât a mea, cât și a părții mai puțin comerciale a orașelor. O simplă căutare pe net și ajungi în locuri mai puțin umblate și totuși atât de prețioase.

De fiecare dată când am ajuns într-un asemenea loc, parcă am fost furată din prezent și teleportată în trecut. Îmi apăreau ca niște holograme în camerele încărcate de istorie și le vedeam cum servesc ceaiul sau stau aplecate asupra biroului la lumina lumânării sau a lampei cu gaz, în fața șevaletului, la geam admirând răsăritul sau apusul, plimbându-se prin parc sau purtând conversații fascinante cu prietenii. Mă apuca așa o fierbințeală și simțeam căldura cum se împrăștie în tot corpul. Secvențele se derulau ca într-o rola de film, dar cu încetinitorul. Să apuc să sorb și să savurez.

Zâmbesc tot timpul, fața radiază de bucurie, iar când plec dintr-un asemenea loc, setea mă îndeamnă să caut cu mai multă curiozitate următorul izvor de energie. Pe care l-am descoperit în arta populară.

Iile și fotele și maramele. De care îmi aduc aminte din perioada când stăteam la țară. Le vedeam așezate cu grijă în cufăr, mirosind a naftalină și a timp scurs.

Scoarțele, țesute cu atâta migală și dragoste.

Toate obiectele de ceramică, mângâiate de mâinile olarilor și apoi îmbrățișate cu picturile simple și atât de expresive.

Ploștile simple sau împodobite cu atâta grație și finețe de mâinile butucănoase ale țăranilor.

Copăile de lemn în care era frământat aluatul de pâine sau de plăcinte.

Putineiul de lemn. Străbunica apare înaintea mea, cu fața și hainele stropite de lapte. Aproape că simt mirosul untului gras și hrănitor.

Scaunele mici de lemn, cu trei picioare, așezate în jurul mesei rotunde.

Toate serile calde de vară de la țară, când priveam luna și simțeam că pot călători în tot Universul.