Chilia

 

Semăna mai degrabă cu o casă tradițională de la un muzeu al satului. Am ajuns acolo după ce am străbătut drumul forestier, ce șerpuia prin pădurea deasă. În unele porțiuni, coroanele copacilor erau atât de bogate, încât acopereau până și cerul. Pe măsură ce înaintam, aveam acea senzație că mă întorc la început. Prin crăpătura geamului deschis, simțeam cum mă inundă mirosul de turbă și frunze uscate.

Am lăsat mașina și am început urcarea. Nu este un traseu lung, însă unele ruperi de diferență de nivel, mi-au tăiat respirația. Inima îmi bătea destul de repede. La un moment dat am auzit-o în timpane cum îmi șoptea cât este de bucuroasă. Îmi ștergeam transpirația de pe frunte, însă țineam pasul alert, împinsă de o curiozitate inexplicabilă de a ajunge mai repede. 

Chilia este înconjurată de atât de mult verde! Dealuri și munți în fața ta. Cerul mai că poate fi atins. Te ridici pe vârfuri și simți mângâierea norilor.

Urci câteva trepte de ciment, denivelate, însă atât de sigure și primitoare. Ajungi în tinda care înconjoară jumătate de chilie, două laturi ale ei. Este închisă, în partea de sus sunt trei rânduri de geamuri dreptunghiulare, late cât două palme, iar în partea de jos, lemn lăcuit, la fel ca un lambriu. Tinda este îngustă, de un metru și jumătate, încărcată cu mici lucruri îngrămădite, dar care nu ocupă mult spațiu. Miroase a tămâie. Și liliac.

Pe latura mai mare a L-lui, este un aragaz mic și o butelie, câteva tacâmuri, farfurii și căni. Mirosurile de cafea și rouă, în acea dimineața mi-au trezit toate simțurile.

Din latura mai mică a tindei se intră in odaie. Un pat mic de lemn, cu saltea din paie, pus de-a latul camerei, la fereastra împodobită cu un ștergar. Soba mică, din lut, în partea stângă, iar in partea dreaptă o masă mică, burdușită cu cărți, și un scaun de lemn. 

Pe podeaua din scânduri de lemn, care avea cel mai melodios scârțâit, era așezat în diagonală un covor îngust. Nu mai țin minte culorile, cumva întunecate, însă atât de liniștitoare. 

În fața chiliei, sub un copac stufos, stă așezată o bancă de lemn, lungă cât să încapă maxim 3-4 persoane. În fața ei, o masă făcută din 4 jumătăți de trunchiuri de copac. Nările îmi erau inundate de mirosul de liliac de lângă.

Seara am auzit concertul greierilor și al păsărilor. I-am înregistrat, uneori îi ascult și mă las purtată în acea zi. Pot călători în timp.

Cât despre priveliștea ce ți se arată când stai la masa de afară, nu pot găsi cuvintele potrivite. Verde și libertate cât cuprinde.

Iar gustul apei reci, băute din cana de tablă și găleata roșie, are gustul mulțumirii și gratitudinii. Pur și simplu că exist.

L-am cunoscut și pe călugăr. Atât de pământean și de dumnezeiesc. Atât de cult și înțelept. Poți discuta cu el despre orice. O combinație plăcută între credință și lucruri pământești. Ochii albaștri și sinceri, râsul zgomotos.

Îmi este greu să înțeleg această chemare, însă văd împăcarea lui cu alegerea făcută și nu pot decât să zâmbesc.

Închid ochii și mă las mângâiată de soare și adierea vântului. Acum sunt aici.

Nu contează ce mă așteaptă când mă întorc la cele pământești și seci.