Mirror maze

«Sunt oricine sunt și am nevoie să fiu».

Sunt mamă de 2 minuni. Îmbrățișez des sau nu, uneori greșesc și recunosc în fața lor. Mă joc de-a v-ați ascunselea sau îi cert când fac câte o boacănă. Le fac pachetele dimineața la școală și le sărut piciorușele noaptea, după ce adorm. Le transmit valorile mele și îmi dau seama că le au și ei pe ale lor. Învățăm în fiecare zi unul de la altul.

Sunt fostă soție, care nu a știut ce anume caută la un bărbat și și-a poleit imaginea lui. Nu mi-am dat seama că nici eu nu eram potrivită pentru el, sau mai bine zis am continuat să mă joc de-a căsnicia. Balonul de săpun se sparge până la urmă, al meu s-a risipit în toate colțurile Universului, iar acum, după ceva ani, încă îmi caut rămășițele.

Sunt soră mai mică, răsfățată și alintată. Într-o zi, când aveam vreo 14 ani, eram cu fratele meu La Pietre, locul de întâlnire al liceenilor pe-atunci și așteptam să vină niște prieteni. La un moment dat, zăresc un bărbat care ne învăluia cu privirea. Zâmbea atât de frumos și cald către noi. Într-un final, văzând că și noi suntem stânjeniți de insistențele lui, vine către noi și îi spune fratelui meu:    

Să ai grijă de ea. Sunteți așa frumoși împreună!

Am grijă, că e soră-mea.

Și azi continuă să aibă. Nu mai vorbim la fel de des, nu ne mai întâlnim la fel de des, fiecare este pierdut în mărunțișurile de zi cu zi, însă știu că este acolo.

Sunt fiică, îmbrățișată de părinții mei, ajutată și ridicată de ei. Așa cum se pricep mai bine.

Sunt prietenă, care râde și plânge cu mâna de prieteni pe care îi are. Cu mâna însă poți apuca fericirea.

Sunt mătușă, iar pentru nepotul meu, cea mai frumoasă femeie din lume.

Sunt iubitoare de munte. Nu este o persoană, cu toate că eu îl consider mai mult. Este pasiunea mea, e al meu și numai al meu. De multe ori am avut visuri și vise cu el. O cabană undeva la munte, din care se înalță până la cer fumul din cămin. O masuță din lemn și două scaune. Pe perete, atârnat un dulăpior în care sunt aranjate cu grijă farfuriile, cănile și tacâmurile. Un pat aruncat într-un colț al camerei cu cearceaful și pătura într-o dezordine nu prea mare. Un șemineu și miros de lemn. Flăcările încep să danseze în trosnitul cald al lemnelor. Sunt încinse într-un joc al iubirii, se împletesc, se despletesc, pâlpâie și apoi aruncă scântei.

Sunt colegă de serviciu. Pierdută printre cifre și sedințe.

Sunt clienta terapeutei mele, care m-a ajutat să ajung la liman și să regândesc întâmplări și semne. Am dezgropat adânc, până am ajuns în cele mai întunecate colțuri ale minții mele. Unele pe care nici nu știam că le am, altele de care mi-am amintit vag.

Sunt femeie. Abia în ultimul timp am devenit conștientă de feminitatea mea.

Sunt eu.

Oare câți dintre noi ne pierdem în viată? Nu facem ceea ce ne place, ne transformăm în roboti. Știu, și eu mă întreb ce anume mă împiedică să fac ceea ce îmi place, fără să îmi pese de consecințe (consecințele, așa cum au fost transmise, sunt gura lumii).

Șirul compromisurilor începe cu unul mic, insesizabil. Mai că este cât capătul unui ac de gămălie. Însă prin acel mic spațiu începe să se scurgă eul tău.

Noroc că am pus pocalul sub el și încep să mă adun. Picătură cu picătură.