Arena de circ

Închid ochii și visez. Sunt la circ. Luminile se sting, iar spațiul este luminat de câteva făclii, răsfirate ici-colo, cât să nu ai impresia că înoți în smoală. Dintr-odată, patru raze de lumină puternică se unesc în mijlocul arenei și așteaptă parada personajelor. Nu știu de ce, însă fac asocierea cu energiile celor 4 personaje, care se unesc pentru a da naștere supereroului Captain Planet. Adoram desenul acela animat când eram mică. Acum sunt nehotărâtă.

Mă mișc nerabdătoare în scaun, simt marginile cum îmi ating lateralele ușor, ușor, ca un gâdilat. Inima începe să îmi bată din ce în ce mai alert, de curiozitate la început. Apoi simt un fel de frică, pusă în mișcare de toate rotițele din capul meu, care nu contenesc să se miște. Din ce în ce mai alert! Perpetuum mobile.       

Primul care apare este clovnul. Îmbrăcat în alb, cu mânecile bluzei exagerat de bufante, șifonate, care dau senzația de îngălat. Trei nasturi mari negri, scorojiti. Fața pictată cu var, așa părea. Ochii mici și negri aruncă flăcări arzătoare pe unde treceau. Un fel de rânjet pe față, semănă mai mult cu mina unui om nebun sau a unui animal captiv într-o cușcă. Dinții mari, ca niște lopeți, galbeni și stricați. Încadrați perfect în imaginea urâtă pe care o emană cu totul.

Se mișcă în arenă încâlcit, face pași neregulați în stânga și dreapta. Schiopătă, își târăște piciorul stâng, creionând un fel de linie sinusoidală, care dintr-odată țâșnește cu o viteză uimitoare când vede construcțiile din cuburi de lemn. Unele seămănă cu niște castele, altele cu niște hale dreptunghiulare, însă frumos colorate. Clovnul se grăbește să ajungă la cuburi și aruncă cu sete picioarele în ele, scoțând un chiot de bucurie când vede piesele cum sar în toate direcțiile. Își aruncă din când în când privirea în spate, să se asigure că nu a ramas nimic în picioare, că totul este dărâmat. După fiecare lovitură își bate pieptul cu pumnii, fiind oarecum încurcat de unghiile care îi ieșeau din degete ca niște frunze veștejite.

Iese din arenă în huiduielile celor din public, de care nu a fost deloc deranjat. Realizez că sunt amorțită, simt furnicături în tot corpul ca niște ace care străpung carnea și o fac să sângereze. Aproape că nu am respirat cât timp clovnul a străbătut arena dintr-o parte în alta. Am palmele transpirate și răsuflu ușurată când îi văd călcâiul dispărând după cortină.

Urmează o fată de o gingășie răpitoare. Îmbrăcată într-o rochie verde pal, o culoare atât de liniștitoare și caldă. Face piruiete din când în când și își privește poalele rochiței cum formează valuri line. Zâmbește atât de autentic. Părul îi curge peste umeri și i se zărește o coadă împletită în mijloc. În lumina reflectoarelor, suvițele răzvrătite îi par fire de aur care o fac să strălucească și mai mult. Dă impresia că nu este conștientă prezența nimănui în public. Dansează ca și cum ar fi singură în fața oglinzii.

Băiețelul intră în scenă mai întâi timid, apoi în pași alerți, parcă țopăie. Îmbrăcat într-o cămașă albă și pantaloni de stofă nergi, are în mână o pungă de cadou. Sare când pe un picior, când pe altul, zâmbește din cand în când, și curios își aruncă privirea înspre punga de cadou, sperând că până la urmă îți va da seama ce ascunde acel ambalaj. Trece destul de repede prin fața publicului și nici el nu pare conștient de prezența altor persoane în arena de circ.

Urmează o femeie cu un corp atletic, de gimnastă. Îmbrăcată într-o rochiță neagră, cu paiete delicate care strălucesc diafan pe masură ce face salturi cu spatele. Își ține perfect picioarele în aer, ca niște foarfece care taie materialul măsurat în prealabil, din care va ieși rochia perfectă. Pare în cel mai important concurs din viața ei, hotărâtă să traverseze toată arena fără nicio greșeală. Zâmbesc amar!

Nu înteleg de ce, însă privirea îmi este atrasă în sus. Nu reușesc să văd fața femeii de acolo. Îmbrăcată în cea mai delicată rochie pe care am văzut-o vreodată, Aud în fundal niște tobe. Ritmul este din ce în ce mai alert. Deschid ochii din ce în ce mai larg, pe măsură ce realizez că urmează să traverseze toată încăperea pe sârmă, fără niciun fel de ajutor. Este extrem de concentrată și nu este distrasă de sunetele de uimire scoase de cei din public. Deodată încep să văd mici punctulețe verzi, pe un fundal negru. Realizez că îmi ținusem respirația din momentul în care am zărit-o acolo, sus. Trag o gură de aer cât de mult pot, zgomotul parcă îmi râcâie timpanele, însă imaginea redevine clară.

Reușește! În momentul în care pune piciorul pe platforma de la final, scoate un oftat aproape insesizabil, de ușurare. Am reușit! Și nu este deloc atrasă de aclamațiile publicului. Traversarea a făcut-o doar pentru ea. Autenticitate și curaj!

Deschid ochii lent. Nu m-am speriat. În urmatoarea secundă în care am trecut din târâmul viselor în cel al realității, am identificat fiecare personaj în parte. Clovnul are nevoie de îmbrățișări, fata delicată, în rochie verde vrea să danseze, să se exprime liber, iar baiețelul curios vrea să înțeleagă mai mult. Cele doua acrobate însă mi-au smuls lacrimi. Le simt cum imi curg pe obraz și îmi ard fața. Se luptă și în viața reală.