povestiriledanei

  Stau pe balcon și mă bucur de cea mai frumoasă priveliște de care am avut parte la o cazare. De până acum. În fața mea, mai sus, se desfășoară toată creasta Pietrei Craiului. La capătul coamei din stânga a apărut luna. Plină, rotundă și lăptoasă. Încă nu este strălucitoare. Puțin acoperită de o dantelă cenușie de nor. Se împletesc sunete de pârâu și triluri de păsări. Undeva, din camping, niște voci se pierd în zare. Mă bucur atunci când se opresc din conversație, ca să pot auzi sunetul muntelui. Zăpada este încă presărată pe creste, la fel ca zahărul de pe gogoși. Chiar dacă am în față imaginea aburindă a gogoșilor proaspăt scoase din tuci și aruncate în castron, simt miros rece și curat. Și de lemn ars. Poate de la centralele cabanelor dimprejur. Mi-era dor de astfel de momente. A trecut ceva timp de când nu m-am mai bucurat de ele. De fapt de când nu am mai avut energie să investesc într-o astfel de ieșire. Doi copii pe bicicleta alunecă pe drumul pietruit, unul în spate...

  Când eram mică, nu știu cum am deprins această credință, dar eram sigură că este tare greu să fii femeie. Gândeam că bărbaților le este mai ușor să treacă prin viață și îmi doream să mă fi născut bărbat. Femeile poartă corvoada de a aduce pe lume copii și de a suporta durerile nașterii. Și durerile lunare ale ciclului menstrual. Imaginea asta îmi apărea în minte când mă găndeam la ce înseamnă a fi femeie. Credeam că femeile sunt neputincioase. Mă enervam când îmi simțeam lacrimile că dau năvală în ochi. Încetează, îmi auzeam vocea interioară cum țipă la mine. Dacă ar fi avut palme, aș fi simțit și usturimea lor pe obraji. În perioada adolescenței eram atât de complexată de corpul meu! Am picioare strâmbe, sâni urâți, nas borcănat, ochi mici, păr pe picioare. Mă imaginam un personaj hidos dintr-o poveste. Dacă mă imaginam însă din perspectiva unui bărbat, lucrurile nu păreau atât de hidoase. Ruj? Machiaj? În niciun caz. Cum să mă afișez în lume precum un clovn? Rochii? ...