povestiriledanei

  Iubesc cărțile. Nu țin minte când a început totul. Îmi pare că m-am născut cu iubirea de carte, atât de adânc împământenită îmi este. Când eram mică, mă cuibăream sub pătură sau cearceaf și foloseam câteva momente bune să îmi așez laterna roșie, pătrățoasă. Țineam cartea în brațe și îmi lăsam ochii să alunece peste fiecare rând. Uneori personajele ieșeau din carte și țopăiau pe paginile împodobite cu plumb. Prima de care țin minte că m-am legat a fost Degețica . Eram fascinată de ea, filele sunt mâncate de ani și răsfoit, par o cârpă moale. Însă atât de fină, ca mătasea. Este undeva în apartamentul părinților, o las mărturie și copiilor mei. De multe ori îmi imaginam cum mă fac mică, mică și încap într-o coajă de nucă. Coaja aceea mi se părea protecția supremă. Puteam să îmi imaginez viața în fel și chip, nu mă pândea niciun pericol. Uneori mă trezeam zâmbind, iar când deschideam ochii, îmi trebuiau câteva secunde să îmi dau seama că nu am părul roșcat și nu locuiesc într-o c...