povestiriledanei

  Aseară am răsfoit o parte din jurnalele din școala generală și liceu. A fost ca și cum am retrăit câțiva ani în câteva ore. Foarte multe întâmplări, persoane, relații nu mi le amintesc. Este ca și cum aș avea o amnezie teribilă. Amuzant (și trist în același timp) mi se pare că nu îmi înțelegeam stările prin care trăiam și mă tot certam când o să te maturizezi și tu? Aveam impresia că dacă stau liniștită să treacă anii aceia, totul se va rezolva, ca prin minune. Acum înțeleg cât de normale erau toate stările pe care le aveam! Cât de incredibil era faptul că stăteam să le analizez, încercând să ajung la butoanele care îmi erau apăsate! Credința că nu sunt suficient de bună apare la fiecare câteva pagini. Doamne, cât de mult mă blamam pentru toate! Toate cele simțite și toate cele întâmplate! Senzațiile, emoțiile și mirosurile însă au rămas întipărite mai mult decât mă așteptam.  Când eram mică, îmi petreceam destul de mult timp la o librărie. Era pe colț, lângă agenț...

  Am un gol în stomac. Constant. Mă culc cu el, mă trezesc cu el. Este o senzație tare nesuferită. Îmi imaginez cum se amestecă necontrolat bilele de la loto, sunt împinse de suflul de aer, se lovesc de pereți, sunt aruncate în stânga și în dreapta. Doar că agitația lor ar putea aduce zâmbete pe chipul unor oameni. Iar eu nu joc și nu câștig la loto. Când senzația este prea apăsătoare, încerc să fac exerciții de respirație. Inspir adânc, respir adânc. Se mai liniștesc bilele. Stau nemișcate. Însă după o perioadă încep din nou. Din ce în ce mai alert. Mintea mea poartă dialoguri nesfârșite: -         Nu mi-a ieșit raportul ăsta. -         Ah, să nu uiți să îl iei pe Vlad de la școală. S-a mai întâmplat, nu da ochii peste cap! -         Oare ce mâncăm diseară? -         Ce să mai vizitez? -        ...

  Sunt unii oameni atât de orbiți de propria nefericire, atât de triști, încât în fiecare zi mi-i imaginez așezându-se pe asfalt, desenându-și conturul cu propria suferință. Rămân încremeniți în bucățica lor, iar a doua zi pornesc teleghidați prin lume, ridicându-se și lăsându-și spoită urma. La fel ca-n scena unei crime . Bântuie prin cele câteva ceasuri ale zilei, apoi se scurg în același contur de cadavru. Nu depășesc niciun milimetru. Uneori îmi este milă de ei, alteori realizez că fiecare este responsabil pentru propriile alegeri. Nu știu ce să cred însă despre oamenii străzii. De fiecare dată când trec pe lângă un asemenea nefericit, de multe ori încerc să îmi înfrânez lacrimile. Spun de cele mai multe ori, p entru că uneori mirosul este atât de înțepător, că mintea mi se blochează și singura emoție pe care o pot asocia este sila. Acum câteva seri, am trecut pe lângă un tânăr de aproape douăzeci de ani. Era la Universitate, pe scările de ciment crăpate și re...

  Pe strada Visarion, există un alt loc magic pe care l-am descoperit întâmplător în plimbările mele prin București. Se numește Ceramic Cafe și este o afacere a unor oameni calzi și pasionați de frumos. Casa gri are un brâu alb de basoreliefuri. Îngeri, animale, flori, frunze, struguri, unele atât de migăloase și frumos conturate. Ai impresia că se desprind de pe peretele casei și dansează în jur. Urci treptele împodobite cu dovleci, ramuri vopsite în alb, ghivece cu flori mici, albe și delicate. În curte am zărit și o măsuță neagră, din fier, pe care stă așezat în ghiveci un smochin. Încă este încălzit de razele soarelui. Pentru mesele de afară, pe spătarul fiecărui scaun din ratan, este așezată câte o pătură. Să-ți încălzești și spatele, dacă ai nevoie, căci sufletul sigur va fi plin de bucurie. Înăuntru îți alegi din multitudinea de obiecte ceramice un biscuit , așa am citit că se numește obiectul în stadiu intermediar, ceramică arsă o singură dată. Îl pictezi așa cum te ...