povestiriledanei

  «Obiectele vechi posedă în ele o experiență de viață. Obiectele noi nu înțeleg nimic din singurătatea noastră». Mi-a rămas gândul la rândurile acestea, pe care le-am citit în  O poveste de dragoste, poate . Mult timp după ce am terminat cartea, îmi sunau în timpan și minte, precum niște tobe care anunțau că urmează ceva, nu știu ce. Iar acest citat s-a aliniat și asociat cu emoția, când am revăzut Clujul, după foarte mult timp. Prea mult, poate . Când am coborât dealul Feleacului, mi-au dat lacrimile. Milioane de ace îmi frământau stomacul, iar un fir subțire de fierbințeală, curgea din cap, spre degetul mic de la picioare. De mult nu mai văzusem cum se așterne  orașul, în toată splendoarea lui. Catedrala Matei Corvin își înălța turla către cer. Părea că înțeapă un nor rătăcit pe cerul albastru. Am lăsat bagajele la cazare și am pornit-o alene spre Hașdeu, campusul unde am locuit trei ani. În primă fază nu recunoșteam mare lucru. Orașul s-a schimbat într-adevăr, însă îm...